Vis de iubire

Eram acolo, Chimborazo. Adia o briză ușoară, rochia-mi flutura peste marginea stâncii iar frigul mi se prelingea pe piele și mă înfiora. Contrastând puternic cu realitatea, parfumul meu rezista stoic ilegitimităţii. Stând de cealaltă parte a lumii, mirosind ecomiastic kilometri de natură virgină, simţeam că mă reintegrez esenţei. Muzica îmi inunda timpanele iar ecoul i se răspândea în văile din jur. Abisul cu fălcile căscate mă invita să explorez fluturând ostentativ mirajul altor vieți, pe care nu eram gata să le ingerez. Necenzurat, neumanizat, alesesem tărâmul zeilor pentru a reduce grotescul întâlnirii. În locul legilor fixe ale creaţiei, mişunam prin tărâmul fanteziei, dând libertate originalităţii formelor.

Un soare roșiatic îmi lumina fața, aurea mătasea roșie a rochiei mele conturându-i dantela ca pe o lumină din povești. La numai o întindere de mână, norii încojurau terasa. Ghețarii străjuiau locul ca niște veritabili soldați. În depărtare, câteva maimuțe aranjau cărți, le ordonau, le sortau, se cățărau pe rafturi pentru a le aranja până când le pierdeam în neantul cerului sau în ascunzișurile muntelui. O primată mică, albă, recondiționa sau pregătea coperți noi pentru unele dintre cărți. Ca să vezi comedie, maimuţica s-a pus pe criticat deciziile publiciștilor, argumentându-și deciziile și bătând indignată cu pumnul în masă. O activistă în felul ei, blama cenzura originalităţii şi scuipa liniaritatea tiparelor. Rafturile coborau pe interiorul stâncilor și le urmau formele. De la distanță puteau fi luate drept niște flăcări care se pierdeau în văzduh.

Dacă trebuia să ne vedem, atunci aici era locul cel mai potrivit. Sinceritate absolută, trecut nepătat de reguli de bună purtare sau de tehnologie. Nu eram în teritoriul credinţei, nu invocam ajutorul divinităţii pentru a pune la loc piesele unui puzzle ştirb, aveam nevoie însă de acel "je ne sais quoi" care să închege finalul.

I-am cerut chelnerului un pahar de vin. Simțeam Bordeaux. Cu o mișcare discretă a mâinii chelnerul m-a invitat în cramă. Am coborât pe marginea stâncilor într-o lume de vis și neant. O avere de generații de struguri de elită închisă în inima muntelui  în praf și cunoaștere. Un nor de pulbere de praf se ridica la atingerea rochiei mele. Mă plimbam ca un copil într-o lume veritabilă, o lume pe care nu putea să o aprecieze la adevărata valoare. O carte mare trona în mijlocul încăperii. Toți cei care băuseră din minunățiile acestea își lăsasera cumva amprenta. O alegere justificată a gustului, o declarație a așteptărilor și o analiză pertinentă a rezultatului. M-am înfiorat. Aceasta era singura cale de a pleca de aici cu o sticlă de vin. Un preț cinstit. M-am întors spre chelner întrebând mut dacă pot să răsfoiesc manuscrisul. Am fost surprinsă să aflu că vinul era o completare a trăirilor de pe terasă. Citeam despre selecția buchetului, alegerea aromei, anului, recoltei, soiului în declarațiile de la începutul paginilor și se încheiau în emoții, sentimente, speranțe, disperare sau moarte. Un vin într-adevevăr revelator mi-am spus în sinea mea și am zâmbit ironic. Clar,  adevărul din acest vin era mult peste puterile mele. M-am întors spre ieșire și am privit spre lumina curajoasă care pătrundea acest colț de istorie. Recunoșteam pe rafturi vinuri deținute de colecționari excentrici care nu vor fi niciodată băute și care costau peste 100.000de Euro. Crama privată a Diavolului și eu puteam alege.  Aici era totul, minciună, adevăr, cunoaștere. Crama se modula în jur eu, mă înconjura și mă constrângea să iau o decizie. Apăsarea acestui loc mă claustra. Veneai aici știind, nu era un loc al îndoielilor sau nesiguranței. Trăim într-o lume a cunoscătorilor. O lume plină de minuni rezervate celor care pot plăti prețul. Mi-am amintit o declarație de bun gust făcută de un colecționar sentimental unui  Pétrus din 1961 și am reprodus-o fără rușine în cartea sufletelor Diavolului. Are el dreptul să-și rezerve acest colț de puritate în imperfecțiunea pe care o cultivă? O știință a răului, a urâtului, a mizeriei umane, toate pentru a păstra supremația unui înger rănit în orgoliul propriu. Un răzvrătit care a plătit un preț prea mare pentru elitismul și nesupunerea lui.

Iubitorii vinului sunt suflete câștigate fără trudă, dar cu mare viclenie. Anul de glorie 1961 era adus cu mare prestanță de către chelner. Impecabil, impenetrabil. Chelnerul crescuse pe munte și trăia într-o ignoranță absolută. Nu văzuse nicicând o podgorie, însă trăia într-un loc cu cele mai scumpe vinuri din lume. Ironia mă făcu să râd cu lacrimi. Râdeam și sunetul pleca în toate punctele cardinale și se întorcea distorsionat spre noi. Mi-am permis să arunc primul pahar de vin de pe stâncă, în abis. Se spune că felul în care bei vinul este la fel de important ca vinul însuși. Atunci eu aveam un fel de a bea care l-a cutremurat pe chelner. Pentru o clipă am crezut că o să urmeze lichidul în prăpastie. Din privirea lui plină de ură am realizat că l-am jignit profund. N-am vrut decât să împărtășesc generațiilor care m-au adus în acest loc minunea. N-aveam cum să aștept să înțeleagă chelnerul fără istorie, familie sau religie un ritual atât de păgân.

Urâsem opulența toată viața mea, iar acest decor de o simplitate atât de decadentă era supremația opulenței. Tăcerea chelnerului mă irita. Aveam nevoie numai de câteva cuvinte pentru a-l cântări. Urăsc prostia ascunsă în tăcere. I-am analizat trăsăturile încercând să-i determin originea. Mă privea sfidător provocându-mă. Ochii negri, pielea măslinie, părul negru, statura impunătoare nu-l plasau cu siguranță niciunde, dar contrastul între el și natură era uimitor. Îmi amintea de o panteră și pe măsură ce îl urmăream cu privirea părea că mă atrăgea într-o goană printr-o vegetație neexplorată în căutarea unor trări nefiltrate. Pielea îi lucea și mă invita să-i ating căldura și să mă afund ca într-o cascadă. Mi-a trecut prin minte că este mai mult decât un chelner, părea mai mult un inițiator sau poate el deținea misterul acestei lumi. O creatură perfectă a Diavolului sau a lui Dumnezeu. Nu există o cale de mijloc între cei doi poli.

M-am decis să-i iscodesc religia pozând într-un slujitor credincios şi întelept al dogmei creştine. Nicio reacţie. M-am lansat într-o tiradă rapidă asupra profeţilor Iisus, Budha, Mohamed, Krishna, i-am controversat şi i-am adulat cu nesaţ. Nimic. M-am lansat într-o confesiune legată de prezența lui Dumnezeu în acest loc, l-am extras cadrelor oficiale şi l-am demistificat, mi l-am insuşit şi m-am confesat cunoaşterea primitivă. Aici indubitabil eram supușii lui favoriți și ne permitea să pătrundem nestingheriți una dintre minunile lui. Chelnerul mă fixa curios și în același timp ironic. Mă irita, așa că am decis să povestesc unui om care nu simțise niciodată briza mări despre experiența Mediteranei și despre locurile care îmi lăsaseră o impresie aparte. Mă asculta tăcut. Îi vorbeam acum despre Granada cu o admirație nereținută, provocându-l. Într-un final îmi răspunse sec că preferă să nu vadă un loc care-și neagă originile. Un adevăr neconvenabil tăgăduit cu iscusință, începutul unui  masacru etnic fără precedent. Pusese punct discuţiei infantile. Nu-i plăcea mediocritatea ideilor, totul trebuia să fie studiat, aprofundat şi exprimat numai cunoştiinţă deplină. Privirea lui conchise aceasta parabolă ezoterică, că numai ajungând la seva a ceea ce credeam pot să-mi achit datoria de a fi pregătită, clipă de clipă, pentru evaluarea finală.

Hmm, la 5.000 de m altitudine, vedeam în depărtare cabana Zurita și ascultam indignarea unui chelner care îmi rămânea un mister. În ciuda ruşinii, aș fi continuat răzgăiată tirada asupra lui, însă fluturi uriași se învârteau în jurul stâncilor anunțându-şi ora de masă. Bătăile aripilor te asurzeau iar coloritul lor te lăsa fără respirație. Unul a coborât lângă masă și mă privea rugător. Un singur cuvânt și aș fi putut să mă alătur lor într-un vărtej de lumini și culoare pentru care imaginația mea era încă săracă. Mi-a întins o aripă și l-am mângâiat îngrijorată. O pulbere de culoare mi-a acoperit palma și se prelingea acum pre braț. Fluturele aștepta să-i  permit să-mi înfățișeze viitorul, dar eu mă eschivam indiferentă. Legenda lor mi-a bântuit copilăria și acum îi aveam în fața mea gata să-mi asculte ordinul. Într-o clipă puteau umple văzduhul de culoare, o expresie mută a vieții care va urma. Vinul îmi adormise simțurile, mă purta într-o lume de vis în care fluturii erau numai decorațiuni îndrăznețe. Simțindu-mi indiferența aripile fluturelui se întunecară premonitoriu.

În sfârșit plecă, dar lăsă în urmă un ceas mare, rotund, agățat în eter. Îl simțeam pulsând în sânge, îmi circula sacadat prin vene și se răspândea ușor ușor în mine dictându-mi un ritm alert al gândurilor. Acceptasem această tortură pentru o liniște profundă, absolută, ireversibilă și agitația asta nu-și avea locul în planurile mele. Fluturele își spusese cuvântul, nu mai era cale de întors. Mă detașasem de tot ce era futil și prozaic, însă furia fluturelui mă adusese înapoi.

Multe nopți nedormite ma pregătiseră pentru această discuție. Un trecut dominat de emoții profunde, o viață trăită în zbuciumul lacrimilor, toate compromisurile inutile, ridurile neînțelegerilor niciodată soluționate. Toate acestea mă purtaseră până aici. Totuși nimic din toate astea nu păreau să mai aibă acum importanță. Simțeam bătăile inimic atât de puternic încât mi-era teamă că le va observa și chelnerul.

O încheiere ar fi putut să fie salvarea mea, m-ar fi redat lumii pe care simțeam că o cunosc mult prea puțin. M-am apropiat de marginea stâncii și am strigat cu putere: vreau să trăiesc. Cu toate acestea, aveam  senzația că aceste emoții sunt unele dintre singurele emoții genuine pe care le voi simți pentru o perioadă lungă de timp. Anticipam forțarea sentimentelor viitoare și nu voiam să cred că aici se termină totul. O viață trăită în nostalgia trecutului. Nu voiam asta. Trăiește prezentul, anticipează viitorul. Îmi vorbeau dintr-o carte mesaje motivaționale insipide. Fiecare clipă la masa asta răpea ceva din mine, ani, zâmbete, lacrimi, emoția așteptării, haine schimbate în grabă și lăsau în urmă o realitate care nu mă inspira în niciun fel. Respiră. Pleacă, păstrează acest ultim fior, îmi vorbea o voce interioară.

M-am întors și am văzut chelnerul conducându-l spre masă. Stângaci, prea mare pentru a se coordona cu ușurință, pozând nepăsarea. A ajuns la masă și l-am întâmpinat cu un sărut jenat. Era el și totuși nu-l recunoșteam. Eram copleșită. Amintirile diferitelor momente trăite împreună mă torturau. Dintr-o secundă într-alta o altă emoție galopând prin mine fără milă. Cealaltă parte a mea mă privea de cealaltă parte a mesei fără să realizeze nimic. Nesigur și senin comanda pentru amândoi. Nimic nu mai era ca înainte și totuși nu-mi aminteam cum era înainte. Numai căldură și somn. Privea zâmbitor locul ales pentru întâlnirea noastră. Nu i se potrivea, vedeam limpede acum.

Vorbeam despre nimic. De ce venisem? Eram atât de tulburată și totul îmi părea mai inconturabil ca niciodată. Claritatea pe care o căutasem discutând se pierduse complet, liniștea pe care o câștigasem în ultima vreme era și ea iremediabil pierdută. Ce căutam aici cu un el care imi eram mai străin ca oricine din viața mea și totuși mai cunoscut decât toată lumea împreună. Îi urmăream grimasele feței, mişcările ochilor, gesturile familiare, totul era decis la minut și voiam să plâng. Tare, vulcanic, să cutremur natura, să înspăimânt orice trăia în jurul nostru. De ce nu înțelegea? De ce nu a înțeles niciodată? Reproșurile au început. Erau acum controlate, voalate. Ce sens avea? Acum nu mai aveam nimic de obținut unul de la celălalt. Ar fi trebuit să lăsăm totul acolo și să mergem mai departe, dar nu puteam.

Totul era decis la minut, şi vinovăţia şi concluzia. Simplificam rapid ceea ce auzeam:
                Eu: - N-am fost ceea ce iți doreai.
                El: - Voiam o viață și în afara ta.
                Eu : - M-ai amăgit că îmi poți oferi totul.
                El : - Ți-am oferit tot ceea ce puteam să îți ofer.
                Eu: - Prea puțin în comparație cu ceea ce mi-ai promis.
                El: - Ți-am promis mai mult decât eram capabil din teama de a nu te pierde.
                Eu: - Totul a fost o minciună. Nu există iubire.
                El: - Nu a fost o minciună. Ți-am dat tot ceea ce puteam.
                Eu: - Tot ce ai putut nu a fost ceea ce îmi doream.
                El: - Era totul. Ce altceva aș fi putut să fac?
                Eu: - Să-mi zici că ești capabil numai de atât.
                El: - Ai fi plecat fără un cuvânt spre cineva care îți putea da mai mult.
                Eu: - Nu-mi doream chiar atât de multe.
                El: - N-aveam puterea să fac nimic mai mult.
                Eu: - Ești un laș.
                El: - Poate că asta sunt. Tot ce am reușit vreodată a fost sa creez scenarii pe care nicicând nu le-aș fi putut pune în scenă.
                Eu: -  Ai pus totul in scenă. A fost o piesă de teatru nereușită.
                El: - Nu eram pregătit pentru un pas în afara scenei.

Mânca acum și nici măcar nu își dădea seama ce mănâncă. Îmi vorbea în continuare distant despre o viață plină de întâmplări irelevante. Viața lui fără mine. Îmi imaginam ceea ce îmi povestea și mi se strângea inima. Fețe fără mister, culori fără lumină, cuvinte fără înțeles, sunet fără muzică. Priveam la viața mea fără mine. Nu mi-o doream, nici măcar nu o plăceam. Legam ce imi spunea de fețe pe care i le asociam. M-am ridicat în picioare cu dorința vădită de a striga la el. Voiam să urlu la el cine este, de ce are un asemenea impact asupra mea, de ce el, de ce nu se mai poate, ce e asta. Cine poate sa îmi răspundă? Vreau un răspuns. Arăta ca oricine altcineva, nimic deosebit și totuși nimic la fel. Nu mai avea nimic de oferit.

Te afunzi în iubire ca într-o fericire supremă, te agăţi de ea cu tot ceea ce ai la prima scânteie, te contopeşti cu ceea ce crezi că ar trebuie să fie şi trăieşti în acest întuneric care te face să te porţi ca un nebun. Crezi că ai nevoie de cineva să fii complet şi nu faci decât să cauţi şi să speri. Paradoxal, devii incomplet în momentul în care crezi că ţi-ai găsit jumătatea şi zilele tale nu sunt altceva decât aşteptarea unei despărţiri inevitabile care îţi va lua ceva ce nu ar fi trebuit să oferi. Acest individ era un actor în piesa mea, jucase ceea ce-i dictasem eu să joace, iar acum nu mai avea pur şi simplu chef să joace. Am stabilit decorul şi l-am purtat printr-o fantezie care n-a fost nicicând a lui. Incapacitatea de a-şi scrie propriul scenariu îl purtase în acest joc fals sau dorinţa egoistă de a se bucura de ceea ce jocul avea să-i ofere, dar avea oare sens să determin a cui a fost exact vina?! Dacă sursa acestui eşec amoros ar fi unanim acceptată, n-ar mai rămâne decât să contemplăm, furioşi, dezastrul. Raţiunile acestei nepotriviri nu vor putea fi determinate şi asta dintr-un motiv foarte simplu. Privim realul cu un ochi fix, numai că fiecare priveşte dintr-o altă direcţie. Mi-am trăit plenar firea, eu am fost maestrul păpuşar, acum nu mai trebuie decât să-mi înfrânez pornirile dramatice şi să dau acestei nepotriviri prozaicul meritat.

M-am uitat spre chelner. M-a privit înapoi. Ne înțelegeam, făceam parte din lumea lui acum. El continua să privească dincolo de lumea de poveste în care eram. Respira acel aer ca pe orice aer, se uita în abis ca de pe orice alt munte, trecuse cu vederea vinul, pudra de fluturi care îmi colora mâinile era un simplu fard, rochia care mi se cufunda în piele, părul care plutea sfidând gravitația. Alesese. Știam că va regreta lumea fadă pe care o căuta acum. Îl vedeam într-o zi căutând cu disperare dincolo de aparențe și negăsind nimic. Renunța crezând că nu există nimic niciunde. Viața își va pierde sensul și el va crede că nu există. 

Asta era tot. Nu mai avea sens sa continuăm. Nu puteam să plec încă, nu voiam să plec niciodată. Știam că zilele următoare vor fi seci, inutile și fiecare dintre ele va părea ultima picătură. L-am rugat pe chelner să-l conducă.

Bizet mă acompania în timp ce coboram în cramă pentru a-mi scrie impresiile.
„....Mi par d'udire ancora,
o scosa in mezzo ai fior,
la voce sua talora,
sospirare l'amor!
O notte di carezze,
gioir che non ha fin,
o sovvenir divin!”

Nările mi se umpleau cu un miros de pustiu, lumea pe care o inhalasem cu nesaț nu îmi mai vorbea. Coboram pentru o ultimă dată cu amintirea vie a momentului în care am fost întreagă. Un fluture mic gri îmi apăsa pieptul, nu puteam să respir. Timpul a devenit insuportabil, minutele ani, anii secole. Căutam în mine îndrăzneala de acum câteva ore, dar trecuseră ani și nu mi-o puteam aminti. Durerea îmi patrundea în carne și sângera nevăzut.  O rugăminte mută îmi pecetluia destinul. Lumea se împărțise la doi, iar eu eram deja de cealaltă parte. Nu voiam să-mi recunosc că restul vieții mele va fi o căutare continuă a unui moment trecut. Am decis să rămân.