Profetul

Stau în turnul Alamut-ului într-o solitudine absolută înțepând solul cu privirea. Mahdi mi-a împrumutat pentru câteva clipe din puterea lui absolută. Mă multiplic, sfidez gravitația, mă îndepărtez de mine și mă întorc cu o infinită tristețe. Lumina mă absoarbe și mă scuipă ca pe un excrement. Sunt pierdut în el. Vreau să mă întorc la sursă, căutările-mi sunt pe sfârșite. Acum este momentul meu, primit după luni de trudă, răsplata pentru servitutea mea lamentabilă. Am renunțat la individualitate, mai bine zis, am renunțat la umanitate. Corpul mă țintuiește pe marginea turnului sub privirile uimite ale invitaților lui Mahdi, dar este numai balast și cu o arzătoare curiozitate o să renunț să-l mai port. L-am stors de tot ce putea să-mi ofere după care l-am impins să gasească magia, să-și ascută simțurile pentru a înțelege mai multe, pentru a absorbi mai mult, însă în ultima perioadă a început să mă sugrume. Rănile lui, nevoile lui, trivialitatea înfățișării mele, micimea mea au devenit insuportabile. Aici este granița, dincolo de ea este numai înțelepciune divină, aștept să mă reintegrez în infinit, să­-mi continuu drumul dincolo de graniţele fizicului. Allah mă așteaptă. Secundele îmi sunt secole, nu fac decât să aștept ordinul pentru a finaliza ruptura.

Îi conturez pe invitaţi. Unii mă plâng, le tremură carnea la gândul meu, alţii au ales să mă ignore sau să mă reducă la un sclav imbecil supus fără cunoştiinţă. Ştiu însă că la un colţ de masă, înconjurat de lingăii care trăiesc cu impresia că vecinătatea geniului este contagioasă, exclamând fals la rubaiul scris în pripă, Omar Khayyam se delectează cu vinurile petrecerii. Pe de o parte mă flatează alegerea poetului, pe de alta mă irită că a ales să mă folosească pentru amuzamentul petrecerii. Mahdi l-a lăsat să-şi exploreze virtuţile vinului cu unii dintre noi, iar el m-a ales pe mine.

A intrat în sala în care ne aflam laolaltă ca animalele, impregnaţi unul cu mirosul celuilalt, cu umilinţa înţeleptului. Ne-a privit impasibil, admirând în tăcere puritatea pe care o ignoram cu toţii şi într-un final m-a ales. L-am urmat fascinat de straiele lui, ascultându-i cuvintele pe care le înţelegeam cu greutate, purtat de liniştitea pe care mi-o inspira, gata să-i urmez orice poruncă.

Într-un ritual numai de el gândit am combinat vinurile cu meditaţia închişi zile întregi în turn, am vorbit până la epuizare, ne-am împărtăşit cele mai ascunse gânduri, după care am lăsat loc imaginaţiei să ne poarte unul în lumea celuilalt şi amândoi într-un necunoscut imaginar. Până atunci am creuzut că viaţa mea fusese destul de simplă: Mahdi m-a salvat unei trai de neajunsuri şi m-a adus în slujba lui, unul dintre preferaţii lui Allah, oferindu-mi un loc pentru care eram oricând gata de orice. Din când în când îmi dădea acces la lumea lui divină, amintirile îmi erau vagi, însă extazul acelor momente mi-era implacabil gravat în inimă. Discuţiile noastre mi-au revelat gândurile lui Omar legate de Mahdi şi de mine. Am aflat că eram pregătit să ucid fără remuşcare la cel mai mic semn, manipulat printr-un extax indus de un drog administrat în dozele potrivite, victimă a unei societăţi tolerante cu extremismul religios, ducând un trai auster în continuă pregătire şi asceză, fără acces la nicio informaţie. Hasan as Sabah fusese până atunci irevocabil Mahdi, acum era chestionat şi judecat orice alt individ. Mi-era prezentat drept conducătorul unui grup islamist extremist şi eu eram un simplu şi anost pion în jocurile lui politice. M-a uimit simplitatea judecăţii lui. Asta era tot ce înţelegea el? L-am privit cu indulgenţa celui care deţine adevărul şi l-am lăsat să-şi urmeze calea nestingherit.

Încet, încet, m-am golit de orice sentiment sau senzaţie. Cu mintea ca o coală albă de hârtie aşteptând să fie scrisă am urmărit trecerea zilelor prin fereastra mică a turnului, până când, undeva de-a lungul călătoriei timpul a redevenit neutru. Nu mai era nici noapte, nici zi, eram suspendaţi  în atemporalitate. Pe măsură ce vinul se contopea cu noi treceam de la o stare la alta, eram puternici, slabi, cheile universului ne săteau la îndemână, limitările noastre ne înspâimântau, într-o clipă ne amuzam copios la vederea iluziilor care ne guvernau existenţa, într-alta ţipam cu groază crezând că suntem nebuni. Până când într-una din zile ne-am aşezat la masă toţi patru, corpurile noastre supravegheate de conştiinţele noastre. Eram distincţi şi inexplicabil ne simţeam unul. Undeva în acest joc Omar a înţeles natura relaţiei mele cu Mahdi, legătura noastră indestructibilă şi nu au mai existat secrete.

Atunci s-a întâmplat miracolul pe care nu îl împărtăşisem nimănui niciodată. Am pătruns în corpul lui şi am vorbit cu vocea lui, iar el a pătruns în corpul meu şi mi-a vorbit cu vocea mea. Ne-am privit înmărmuriţi de spaimă, după care realizând descoperirea am izbucnit într-un râs vulcanic. De atunci totul s-a schimbat, ne lăsam corpurile imobilizate pe piatra rece şi exploram universul, alunecam prin capilarele zidurilor dintr-o cameră într-alta, pătrundeam în scoarţa pământului întorcându-ne în pântecul mamei căreia îi împărtăşeam totul. Ne alintam ca nişte copii, ceream să fim ocrotiţi şi iubiţi, după care ne reîntorceam la corpurile noastre pentru a ne afunda într-un somn profund. Ne-am plimbat prin biblioteca universului frunzărind informaţia, am învăţat de la marii maeştrii luptători, porţile cunoaşterii ne erau deschise şi noi eram cei mai avizi învăţăcei. 

Bucuria noastră era nemărginită, însă Omar s-a trezit într-una din zile cu o dorinţă, care nu l-a mai părăsit în ciuda rugăminţilor mele, de a arăta şi vorbi tuturor despre descoperirile noastre. Sub îndrumarea divinităţii poezia lui nu avea să mai aibă egal, înţelepciunea lui avea sa fie cunoscută peste veacuri, profeţiile lui vor ului generaţiile următoare. Ego-ul câştigase, ne blocase detaşarea, nu mai era nimic de făcut.

De pe marginea rece îl strigam mut. Ştiam că mă aude, însă înverşunat refuza să-mi răspundă, când deodată l­-am văzut că se desprinde şi sub privirile surprinse ale petrecăreţilor se îndreaptă spre turn. Off, mi-era aşa de dor de el, prietenul meu. Îi căutasem prezenţa de nenumărate ori, însă el nu-mi răspunsese. Acum, pentru prima data de când ieşisem din solitudine, aveam să fim din nou împreună. Mă bucuram ca un copil.

S-a apropiat de mine cu temerea celui care-şi înfruntă judecătorul. Acest moment fuse însă abrupt întrerupt de Mahdi, care crezând că prezenţa lui Omar în turn marchează momentul culminant al serii, face semn să înceteze forfota. Toate privirile sunt acum aţintite spre noi. Omar se distanţează precaut, speriat, nevrând parcă să ia parte în niciun fel la cele ce urmează. Îl privesc impasibil realizând diferenţa ireconciliabilă dintre noi şi îmi urmez destinul.

Calm, pregătit, mă îndrept, îmi salut maestrul şi mă arunc acrobatic în abis.