O ultimă voce

Din clipa în care am început lecțiile de vorbire, zilele mele s-au divizat irevocabil între orele uimitoare petrecute cu domnul profesor Gafton si monotonia searbădă a celorlalte clipe. În conversația cu el aveam un singur rol, să nu-l întrerup, sau poate două, dar pe al doilea nu l-am îndeplinit cu succes, să întreb.

Venisem să capăt o voce, dar eram inițiată într-o lume nouă.  Operă, teatru, film, sonopoetică, actorie, educație vocală, misticism, scriitură și altele, amalgamul de informații se succedea vulcanic într-un monolog condus cu măiestrie. Personalități care de-a lungul timpului deveniseră apropiații artistului, precum Laurence Olivier,  Nicolae Călugărița, Demostene, Mircea Eliade, W. Shakespeare, Carl Orff, Liviu Ciulei, Roul Husson, mentorul profesorului, Mihai Vulpescu, erau aduse în cameră pentru a-i susține punctele de vedere. Un Josef Knecht în carne și oase, artistul jongla simbiotic cu artele, le diseca științific sau le trecea prin filtrul sensibilității lui deosebite, după care emitea judecăți de valoare cu o naturalețe uimitoare. Eram în Castilia și asistam un maestru al jocului cu mărgele de sticlă.

Nu știam dacă pot vorbi atlfel, mai tare sau pe un alt ton, însă am fost anunțată fără echivoc încă de la prima lecție:

- Domnișoară, o să fac din dumneata o bestie!

Am râs și am crezut, deși vorbirea trecuse pentru mine într-un plan secund. Însă cam pe la a treia lecție, vădit enervat de atonalitatea și de vocea mea pițigăiata inaudibilă, s-a gândit că o să fiu primul și singurul lui eșec. Poate că, până la urmă, metoda Gafton nu era infailibilă, gândeam tacit că lipsa exercițiului corzilor vocale nu mai putea fi recuperată. Așa că ne uitam unul la celălalt, dânsul căutând să-și îndulcească remarcile, eu încercând să determin culorile originale ale covorului.

- Vocea asta e bună pentru alcov, domnișoară, mi-a zis cu indulgență. Numai acolo îți folosește.

Eram o provocare, înțelegeam clar amândoi. Eram însă genul de compromis pe care domnul profesor își permitea să-l facă, în speranța că va reuși să-și întregească bugetul pentru a transmite mai departe încă o bucățică din „metoda Gafton” despre tehnica emisiunii vocale. Aveam în față o lecție dureroasă de viață. Intransigența cu privire la principiile lui îl adusese aici, cu mine, în loc să fie solicitat să vorbească despre metoda lui și premiat pentru descoperire.

Își povestea amintirile cu siguranța celui conștient că s-ar fi bucurat de o viață diferită, daca ar fi abdicat de la îndârjirea cu care apăra performanța sau s-ar fi afiliat anumitor interese politice sau de altă natură. Pentru el nu exista însă decât o singură cale si a urmat-o întru totul.  Trăiau încă în el personajele cărora le dăduse viață pe scenele teatrelor Național I.L. Caragiale, C.I. Nottara, Lucia Sturdza Bulandra, teatrelor de operă sau operetta, iar din când în când preluau controlul. Își amintea cu durere cum în calitate de solist al filarmonicii “George Enescu”  a fost nevoit să-și „piardă” subit vocea pentru a nu cânta la solicitarea familiei Ceaușescu, renunțând la marea lui pasiune, scena. Gardian al teatrului, n-a lăsat ca vreo remunerație materială, nume sau conexiune să compenseze lipsa de talent a candidaților la U.N.A.T.C. O viață dedicată cercetării metodelor de educare a vorbirii și cântului în compania savanților de la Sorbona și din alte universități faimoase ale lumii. Stătea în fața mea incapabil să găsească finanțare pentru a-și tipări cărțile, gândindu-se că ar putea să ofere o dovadă palpabilă despre reușita metodei Gafton, dacă ar putea să înregistreze cu ajutorul computerului tomograf transformarea fiziologică obținută, visându-se într-un laborator cu dotări de ultimă oră.

În timp ce țineam în mână manuscrisul xeroxat pe a cărui copertă stătea scris “Vorbirea curentă și vorbirea de performanță”, simțeam cum mă înnăbușă nedreptatea. Care sunt principiile care ne ghidează societatea, dacă cele ale profesorului le-au fost divergente?! Însă profesorul trecea cu dibăcia actorului de la o stare la alta si mă purta pe nesimțite cu el.

Își amintea cu plăcere de unii studenți, le urmărise cariera și i se încălzeau ochii de mândrie când vorbea de ei.  Însă cei care reușiseră să pătrundă nemeritat în lumea teatrului îl bântuiau. Stătuse ferm ani de-a rândul în calea admiterii unor nume sonore ale teatrului românesc contemporan, pentru că nu îi considera demni de instituția pe care o servea. Iubea teatrul și își asumase responsabilitatea de a apăra visul pentru noi toți. 

-  Mulți actori cu lipsuri în domeniul expresiei verbo-vocale sunt abosolvenți ai U.N.A.T.C., rezultă, în mod logic, că au fost admiși cu respectivele defecte: auditive, fonice, articulatorii, de pronunțare sau de dicțiune. Cum școala de teatru nu satisface nici cele mai modeste cerințe ale unui învățământ verbo-vocal informativ, ca să nu mai vorbim de exigențele celui de tip formativ, activ, operațional, candidații cu defecte organice sau funcționale se transformă în actori cu aceleași defecte.

Continua cu exemple despre alte lipsuri, erori, grosolănii, îngâmfare, detectate la studenți, actori sau profesori, care au dus de-a lungul timpului la declinul teatrului românesc. Un adevărat judecător de caracter, reușea să identifice slăbiciunea, care odată scoasă la suprafață îi făcea pe majoritatea să-și piardă firea. Realațiile lui fuseseră dramatice, energice, pasionale. Iar când prostia apărea în scenă, păcatul primordial, o mirosea de la distanță și o taxa cu o cruzime efervescentă.

În ultimii ani, sănătatea nu i-a mai permis să frecventeze teatrele bucureștene și îl condamnase să asiste neputincios, zi de zi, la defilarea beteșugurilor televiziunii românești, pe care le marca și ni le aducea la cunoștință:

-  O nepăsare universală! Este neglijat faptul că, aşa cum normele scrierii sunt fixate de ortografie şi trebuie respectate de toţi cei care scriu în aceeaşi limbă, tot aşa şi normele rostirii trebuie respectate cu stricteţe de toţi vorbitorii limbii respective. Voci afonizate, detimbrate, nazalizate, dar şi vorbiri cu defecte supărătoare de pronunţie. Nu înțeleg după ce criterii sunt selectați crainicii ăștia.  Aseara îl ascultam pe cutare ...

Îi citesc acum poeziile marcate de ironia și umorul lui negru. Unele sunt scrise pentru “doamna” lui și scot la iveală sensibilitatea și imaginația incredibile ale artistului. Îl simt lângă mine și am impresia că-mi vorbește. Ne pregătim să încheiăm întrevederea pe ziua de astăzi, îmi mulțumește. De data asta însă, vreau să precizez ferm cu noua mea voce: eu vă mulțumesc, domnule profesor!

Profetul

Stau în turnul Alamut-ului într-o solitudine absolută înțepând solul cu privirea. Mahdi mi-a împrumutat pentru câteva clipe din puterea lui absolută. Mă multiplic, sfidez gravitația, mă îndepărtez de mine și mă întorc cu o infinită tristețe. Lumina mă absoarbe și mă scuipă ca pe un excrement. Sunt pierdut în el. Vreau să mă întorc la sursă, căutările-mi sunt pe sfârșite. Acum este momentul meu, primit după luni de trudă, răsplata pentru servitutea mea lamentabilă. Am renunțat la individualitate, mai bine zis, am renunțat la umanitate. Corpul mă țintuiește pe marginea turnului sub privirile uimite ale invitaților lui Mahdi, dar este numai balast și cu o arzătoare curiozitate o să renunț să-l mai port. L-am stors de tot ce putea să-mi ofere după care l-am impins să gasească magia, să-și ascută simțurile pentru a înțelege mai multe, pentru a absorbi mai mult, însă în ultima perioadă a început să mă sugrume. Rănile lui, nevoile lui, trivialitatea înfățișării mele, micimea mea au devenit insuportabile. Aici este granița, dincolo de ea este numai înțelepciune divină, aștept să mă reintegrez în infinit, să­-mi continuu drumul dincolo de graniţele fizicului. Allah mă așteaptă. Secundele îmi sunt secole, nu fac decât să aștept ordinul pentru a finaliza ruptura.

Îi conturez pe invitaţi. Unii mă plâng, le tremură carnea la gândul meu, alţii au ales să mă ignore sau să mă reducă la un sclav imbecil supus fără cunoştiinţă. Ştiu însă că la un colţ de masă, înconjurat de lingăii care trăiesc cu impresia că vecinătatea geniului este contagioasă, exclamând fals la rubaiul scris în pripă, Omar Khayyam se delectează cu vinurile petrecerii. Pe de o parte mă flatează alegerea poetului, pe de alta mă irită că a ales să mă folosească pentru amuzamentul petrecerii. Mahdi l-a lăsat să-şi exploreze virtuţile vinului cu unii dintre noi, iar el m-a ales pe mine.

A intrat în sala în care ne aflam laolaltă ca animalele, impregnaţi unul cu mirosul celuilalt, cu umilinţa înţeleptului. Ne-a privit impasibil, admirând în tăcere puritatea pe care o ignoram cu toţii şi într-un final m-a ales. L-am urmat fascinat de straiele lui, ascultându-i cuvintele pe care le înţelegeam cu greutate, purtat de liniştitea pe care mi-o inspira, gata să-i urmez orice poruncă.

Într-un ritual numai de el gândit am combinat vinurile cu meditaţia închişi zile întregi în turn, am vorbit până la epuizare, ne-am împărtăşit cele mai ascunse gânduri, după care am lăsat loc imaginaţiei să ne poarte unul în lumea celuilalt şi amândoi într-un necunoscut imaginar. Până atunci am creuzut că viaţa mea fusese destul de simplă: Mahdi m-a salvat unei trai de neajunsuri şi m-a adus în slujba lui, unul dintre preferaţii lui Allah, oferindu-mi un loc pentru care eram oricând gata de orice. Din când în când îmi dădea acces la lumea lui divină, amintirile îmi erau vagi, însă extazul acelor momente mi-era implacabil gravat în inimă. Discuţiile noastre mi-au revelat gândurile lui Omar legate de Mahdi şi de mine. Am aflat că eram pregătit să ucid fără remuşcare la cel mai mic semn, manipulat printr-un extax indus de un drog administrat în dozele potrivite, victimă a unei societăţi tolerante cu extremismul religios, ducând un trai auster în continuă pregătire şi asceză, fără acces la nicio informaţie. Hasan as Sabah fusese până atunci irevocabil Mahdi, acum era chestionat şi judecat orice alt individ. Mi-era prezentat drept conducătorul unui grup islamist extremist şi eu eram un simplu şi anost pion în jocurile lui politice. M-a uimit simplitatea judecăţii lui. Asta era tot ce înţelegea el? L-am privit cu indulgenţa celui care deţine adevărul şi l-am lăsat să-şi urmeze calea nestingherit.

Încet, încet, m-am golit de orice sentiment sau senzaţie. Cu mintea ca o coală albă de hârtie aşteptând să fie scrisă am urmărit trecerea zilelor prin fereastra mică a turnului, până când, undeva de-a lungul călătoriei timpul a redevenit neutru. Nu mai era nici noapte, nici zi, eram suspendaţi  în atemporalitate. Pe măsură ce vinul se contopea cu noi treceam de la o stare la alta, eram puternici, slabi, cheile universului ne săteau la îndemână, limitările noastre ne înspâimântau, într-o clipă ne amuzam copios la vederea iluziilor care ne guvernau existenţa, într-alta ţipam cu groază crezând că suntem nebuni. Până când într-una din zile ne-am aşezat la masă toţi patru, corpurile noastre supravegheate de conştiinţele noastre. Eram distincţi şi inexplicabil ne simţeam unul. Undeva în acest joc Omar a înţeles natura relaţiei mele cu Mahdi, legătura noastră indestructibilă şi nu au mai existat secrete.

Atunci s-a întâmplat miracolul pe care nu îl împărtăşisem nimănui niciodată. Am pătruns în corpul lui şi am vorbit cu vocea lui, iar el a pătruns în corpul meu şi mi-a vorbit cu vocea mea. Ne-am privit înmărmuriţi de spaimă, după care realizând descoperirea am izbucnit într-un râs vulcanic. De atunci totul s-a schimbat, ne lăsam corpurile imobilizate pe piatra rece şi exploram universul, alunecam prin capilarele zidurilor dintr-o cameră într-alta, pătrundeam în scoarţa pământului întorcându-ne în pântecul mamei căreia îi împărtăşeam totul. Ne alintam ca nişte copii, ceream să fim ocrotiţi şi iubiţi, după care ne reîntorceam la corpurile noastre pentru a ne afunda într-un somn profund. Ne-am plimbat prin biblioteca universului frunzărind informaţia, am învăţat de la marii maeştrii luptători, porţile cunoaşterii ne erau deschise şi noi eram cei mai avizi învăţăcei. 

Bucuria noastră era nemărginită, însă Omar s-a trezit într-una din zile cu o dorinţă, care nu l-a mai părăsit în ciuda rugăminţilor mele, de a arăta şi vorbi tuturor despre descoperirile noastre. Sub îndrumarea divinităţii poezia lui nu avea să mai aibă egal, înţelepciunea lui avea sa fie cunoscută peste veacuri, profeţiile lui vor ului generaţiile următoare. Ego-ul câştigase, ne blocase detaşarea, nu mai era nimic de făcut.

De pe marginea rece îl strigam mut. Ştiam că mă aude, însă înverşunat refuza să-mi răspundă, când deodată l­-am văzut că se desprinde şi sub privirile surprinse ale petrecăreţilor se îndreaptă spre turn. Off, mi-era aşa de dor de el, prietenul meu. Îi căutasem prezenţa de nenumărate ori, însă el nu-mi răspunsese. Acum, pentru prima data de când ieşisem din solitudine, aveam să fim din nou împreună. Mă bucuram ca un copil.

S-a apropiat de mine cu temerea celui care-şi înfruntă judecătorul. Acest moment fuse însă abrupt întrerupt de Mahdi, care crezând că prezenţa lui Omar în turn marchează momentul culminant al serii, face semn să înceteze forfota. Toate privirile sunt acum aţintite spre noi. Omar se distanţează precaut, speriat, nevrând parcă să ia parte în niciun fel la cele ce urmează. Îl privesc impasibil realizând diferenţa ireconciliabilă dintre noi şi îmi urmez destinul.

Calm, pregătit, mă îndrept, îmi salut maestrul şi mă arunc acrobatic în abis.

Vis de iubire

Eram acolo, Chimborazo. Adia o briză ușoară, rochia-mi flutura peste marginea stâncii iar frigul mi se prelingea pe piele și mă înfiora. Contrastând puternic cu realitatea, parfumul meu rezista stoic ilegitimităţii. Stând de cealaltă parte a lumii, mirosind ecomiastic kilometri de natură virgină, simţeam că mă reintegrez esenţei. Muzica îmi inunda timpanele iar ecoul i se răspândea în văile din jur. Abisul cu fălcile căscate mă invita să explorez fluturând ostentativ mirajul altor vieți, pe care nu eram gata să le ingerez. Necenzurat, neumanizat, alesesem tărâmul zeilor pentru a reduce grotescul întâlnirii. În locul legilor fixe ale creaţiei, mişunam prin tărâmul fanteziei, dând libertate originalităţii formelor.

Un soare roșiatic îmi lumina fața, aurea mătasea roșie a rochiei mele conturându-i dantela ca pe o lumină din povești. La numai o întindere de mână, norii încojurau terasa. Ghețarii străjuiau locul ca niște veritabili soldați. În depărtare, câteva maimuțe aranjau cărți, le ordonau, le sortau, se cățărau pe rafturi pentru a le aranja până când le pierdeam în neantul cerului sau în ascunzișurile muntelui. O primată mică, albă, recondiționa sau pregătea coperți noi pentru unele dintre cărți. Ca să vezi comedie, maimuţica s-a pus pe criticat deciziile publiciștilor, argumentându-și deciziile și bătând indignată cu pumnul în masă. O activistă în felul ei, blama cenzura originalităţii şi scuipa liniaritatea tiparelor. Rafturile coborau pe interiorul stâncilor și le urmau formele. De la distanță puteau fi luate drept niște flăcări care se pierdeau în văzduh.

Dacă trebuia să ne vedem, atunci aici era locul cel mai potrivit. Sinceritate absolută, trecut nepătat de reguli de bună purtare sau de tehnologie. Nu eram în teritoriul credinţei, nu invocam ajutorul divinităţii pentru a pune la loc piesele unui puzzle ştirb, aveam nevoie însă de acel "je ne sais quoi" care să închege finalul.

I-am cerut chelnerului un pahar de vin. Simțeam Bordeaux. Cu o mișcare discretă a mâinii chelnerul m-a invitat în cramă. Am coborât pe marginea stâncilor într-o lume de vis și neant. O avere de generații de struguri de elită închisă în inima muntelui  în praf și cunoaștere. Un nor de pulbere de praf se ridica la atingerea rochiei mele. Mă plimbam ca un copil într-o lume veritabilă, o lume pe care nu putea să o aprecieze la adevărata valoare. O carte mare trona în mijlocul încăperii. Toți cei care băuseră din minunățiile acestea își lăsasera cumva amprenta. O alegere justificată a gustului, o declarație a așteptărilor și o analiză pertinentă a rezultatului. M-am înfiorat. Aceasta era singura cale de a pleca de aici cu o sticlă de vin. Un preț cinstit. M-am întors spre chelner întrebând mut dacă pot să răsfoiesc manuscrisul. Am fost surprinsă să aflu că vinul era o completare a trăirilor de pe terasă. Citeam despre selecția buchetului, alegerea aromei, anului, recoltei, soiului în declarațiile de la începutul paginilor și se încheiau în emoții, sentimente, speranțe, disperare sau moarte. Un vin într-adevevăr revelator mi-am spus în sinea mea și am zâmbit ironic. Clar,  adevărul din acest vin era mult peste puterile mele. M-am întors spre ieșire și am privit spre lumina curajoasă care pătrundea acest colț de istorie. Recunoșteam pe rafturi vinuri deținute de colecționari excentrici care nu vor fi niciodată băute și care costau peste 100.000de Euro. Crama privată a Diavolului și eu puteam alege.  Aici era totul, minciună, adevăr, cunoaștere. Crama se modula în jur eu, mă înconjura și mă constrângea să iau o decizie. Apăsarea acestui loc mă claustra. Veneai aici știind, nu era un loc al îndoielilor sau nesiguranței. Trăim într-o lume a cunoscătorilor. O lume plină de minuni rezervate celor care pot plăti prețul. Mi-am amintit o declarație de bun gust făcută de un colecționar sentimental unui  Pétrus din 1961 și am reprodus-o fără rușine în cartea sufletelor Diavolului. Are el dreptul să-și rezerve acest colț de puritate în imperfecțiunea pe care o cultivă? O știință a răului, a urâtului, a mizeriei umane, toate pentru a păstra supremația unui înger rănit în orgoliul propriu. Un răzvrătit care a plătit un preț prea mare pentru elitismul și nesupunerea lui.

Iubitorii vinului sunt suflete câștigate fără trudă, dar cu mare viclenie. Anul de glorie 1961 era adus cu mare prestanță de către chelner. Impecabil, impenetrabil. Chelnerul crescuse pe munte și trăia într-o ignoranță absolută. Nu văzuse nicicând o podgorie, însă trăia într-un loc cu cele mai scumpe vinuri din lume. Ironia mă făcu să râd cu lacrimi. Râdeam și sunetul pleca în toate punctele cardinale și se întorcea distorsionat spre noi. Mi-am permis să arunc primul pahar de vin de pe stâncă, în abis. Se spune că felul în care bei vinul este la fel de important ca vinul însuși. Atunci eu aveam un fel de a bea care l-a cutremurat pe chelner. Pentru o clipă am crezut că o să urmeze lichidul în prăpastie. Din privirea lui plină de ură am realizat că l-am jignit profund. N-am vrut decât să împărtășesc generațiilor care m-au adus în acest loc minunea. N-aveam cum să aștept să înțeleagă chelnerul fără istorie, familie sau religie un ritual atât de păgân.

Urâsem opulența toată viața mea, iar acest decor de o simplitate atât de decadentă era supremația opulenței. Tăcerea chelnerului mă irita. Aveam nevoie numai de câteva cuvinte pentru a-l cântări. Urăsc prostia ascunsă în tăcere. I-am analizat trăsăturile încercând să-i determin originea. Mă privea sfidător provocându-mă. Ochii negri, pielea măslinie, părul negru, statura impunătoare nu-l plasau cu siguranță niciunde, dar contrastul între el și natură era uimitor. Îmi amintea de o panteră și pe măsură ce îl urmăream cu privirea părea că mă atrăgea într-o goană printr-o vegetație neexplorată în căutarea unor trări nefiltrate. Pielea îi lucea și mă invita să-i ating căldura și să mă afund ca într-o cascadă. Mi-a trecut prin minte că este mai mult decât un chelner, părea mai mult un inițiator sau poate el deținea misterul acestei lumi. O creatură perfectă a Diavolului sau a lui Dumnezeu. Nu există o cale de mijloc între cei doi poli.

M-am decis să-i iscodesc religia pozând într-un slujitor credincios şi întelept al dogmei creştine. Nicio reacţie. M-am lansat într-o tiradă rapidă asupra profeţilor Iisus, Budha, Mohamed, Krishna, i-am controversat şi i-am adulat cu nesaţ. Nimic. M-am lansat într-o confesiune legată de prezența lui Dumnezeu în acest loc, l-am extras cadrelor oficiale şi l-am demistificat, mi l-am insuşit şi m-am confesat cunoaşterea primitivă. Aici indubitabil eram supușii lui favoriți și ne permitea să pătrundem nestingheriți una dintre minunile lui. Chelnerul mă fixa curios și în același timp ironic. Mă irita, așa că am decis să povestesc unui om care nu simțise niciodată briza mări despre experiența Mediteranei și despre locurile care îmi lăsaseră o impresie aparte. Mă asculta tăcut. Îi vorbeam acum despre Granada cu o admirație nereținută, provocându-l. Într-un final îmi răspunse sec că preferă să nu vadă un loc care-și neagă originile. Un adevăr neconvenabil tăgăduit cu iscusință, începutul unui  masacru etnic fără precedent. Pusese punct discuţiei infantile. Nu-i plăcea mediocritatea ideilor, totul trebuia să fie studiat, aprofundat şi exprimat numai cunoştiinţă deplină. Privirea lui conchise aceasta parabolă ezoterică, că numai ajungând la seva a ceea ce credeam pot să-mi achit datoria de a fi pregătită, clipă de clipă, pentru evaluarea finală.

Hmm, la 5.000 de m altitudine, vedeam în depărtare cabana Zurita și ascultam indignarea unui chelner care îmi rămânea un mister. În ciuda ruşinii, aș fi continuat răzgăiată tirada asupra lui, însă fluturi uriași se învârteau în jurul stâncilor anunțându-şi ora de masă. Bătăile aripilor te asurzeau iar coloritul lor te lăsa fără respirație. Unul a coborât lângă masă și mă privea rugător. Un singur cuvânt și aș fi putut să mă alătur lor într-un vărtej de lumini și culoare pentru care imaginația mea era încă săracă. Mi-a întins o aripă și l-am mângâiat îngrijorată. O pulbere de culoare mi-a acoperit palma și se prelingea acum pre braț. Fluturele aștepta să-i  permit să-mi înfățișeze viitorul, dar eu mă eschivam indiferentă. Legenda lor mi-a bântuit copilăria și acum îi aveam în fața mea gata să-mi asculte ordinul. Într-o clipă puteau umple văzduhul de culoare, o expresie mută a vieții care va urma. Vinul îmi adormise simțurile, mă purta într-o lume de vis în care fluturii erau numai decorațiuni îndrăznețe. Simțindu-mi indiferența aripile fluturelui se întunecară premonitoriu.

În sfârșit plecă, dar lăsă în urmă un ceas mare, rotund, agățat în eter. Îl simțeam pulsând în sânge, îmi circula sacadat prin vene și se răspândea ușor ușor în mine dictându-mi un ritm alert al gândurilor. Acceptasem această tortură pentru o liniște profundă, absolută, ireversibilă și agitația asta nu-și avea locul în planurile mele. Fluturele își spusese cuvântul, nu mai era cale de întors. Mă detașasem de tot ce era futil și prozaic, însă furia fluturelui mă adusese înapoi.

Multe nopți nedormite ma pregătiseră pentru această discuție. Un trecut dominat de emoții profunde, o viață trăită în zbuciumul lacrimilor, toate compromisurile inutile, ridurile neînțelegerilor niciodată soluționate. Toate acestea mă purtaseră până aici. Totuși nimic din toate astea nu păreau să mai aibă acum importanță. Simțeam bătăile inimic atât de puternic încât mi-era teamă că le va observa și chelnerul.

O încheiere ar fi putut să fie salvarea mea, m-ar fi redat lumii pe care simțeam că o cunosc mult prea puțin. M-am apropiat de marginea stâncii și am strigat cu putere: vreau să trăiesc. Cu toate acestea, aveam  senzația că aceste emoții sunt unele dintre singurele emoții genuine pe care le voi simți pentru o perioadă lungă de timp. Anticipam forțarea sentimentelor viitoare și nu voiam să cred că aici se termină totul. O viață trăită în nostalgia trecutului. Nu voiam asta. Trăiește prezentul, anticipează viitorul. Îmi vorbeau dintr-o carte mesaje motivaționale insipide. Fiecare clipă la masa asta răpea ceva din mine, ani, zâmbete, lacrimi, emoția așteptării, haine schimbate în grabă și lăsau în urmă o realitate care nu mă inspira în niciun fel. Respiră. Pleacă, păstrează acest ultim fior, îmi vorbea o voce interioară.

M-am întors și am văzut chelnerul conducându-l spre masă. Stângaci, prea mare pentru a se coordona cu ușurință, pozând nepăsarea. A ajuns la masă și l-am întâmpinat cu un sărut jenat. Era el și totuși nu-l recunoșteam. Eram copleșită. Amintirile diferitelor momente trăite împreună mă torturau. Dintr-o secundă într-alta o altă emoție galopând prin mine fără milă. Cealaltă parte a mea mă privea de cealaltă parte a mesei fără să realizeze nimic. Nesigur și senin comanda pentru amândoi. Nimic nu mai era ca înainte și totuși nu-mi aminteam cum era înainte. Numai căldură și somn. Privea zâmbitor locul ales pentru întâlnirea noastră. Nu i se potrivea, vedeam limpede acum.

Vorbeam despre nimic. De ce venisem? Eram atât de tulburată și totul îmi părea mai inconturabil ca niciodată. Claritatea pe care o căutasem discutând se pierduse complet, liniștea pe care o câștigasem în ultima vreme era și ea iremediabil pierdută. Ce căutam aici cu un el care imi eram mai străin ca oricine din viața mea și totuși mai cunoscut decât toată lumea împreună. Îi urmăream grimasele feței, mişcările ochilor, gesturile familiare, totul era decis la minut și voiam să plâng. Tare, vulcanic, să cutremur natura, să înspăimânt orice trăia în jurul nostru. De ce nu înțelegea? De ce nu a înțeles niciodată? Reproșurile au început. Erau acum controlate, voalate. Ce sens avea? Acum nu mai aveam nimic de obținut unul de la celălalt. Ar fi trebuit să lăsăm totul acolo și să mergem mai departe, dar nu puteam.

Totul era decis la minut, şi vinovăţia şi concluzia. Simplificam rapid ceea ce auzeam:
                Eu: - N-am fost ceea ce iți doreai.
                El: - Voiam o viață și în afara ta.
                Eu : - M-ai amăgit că îmi poți oferi totul.
                El : - Ți-am oferit tot ceea ce puteam să îți ofer.
                Eu: - Prea puțin în comparație cu ceea ce mi-ai promis.
                El: - Ți-am promis mai mult decât eram capabil din teama de a nu te pierde.
                Eu: - Totul a fost o minciună. Nu există iubire.
                El: - Nu a fost o minciună. Ți-am dat tot ceea ce puteam.
                Eu: - Tot ce ai putut nu a fost ceea ce îmi doream.
                El: - Era totul. Ce altceva aș fi putut să fac?
                Eu: - Să-mi zici că ești capabil numai de atât.
                El: - Ai fi plecat fără un cuvânt spre cineva care îți putea da mai mult.
                Eu: - Nu-mi doream chiar atât de multe.
                El: - N-aveam puterea să fac nimic mai mult.
                Eu: - Ești un laș.
                El: - Poate că asta sunt. Tot ce am reușit vreodată a fost sa creez scenarii pe care nicicând nu le-aș fi putut pune în scenă.
                Eu: -  Ai pus totul in scenă. A fost o piesă de teatru nereușită.
                El: - Nu eram pregătit pentru un pas în afara scenei.

Mânca acum și nici măcar nu își dădea seama ce mănâncă. Îmi vorbea în continuare distant despre o viață plină de întâmplări irelevante. Viața lui fără mine. Îmi imaginam ceea ce îmi povestea și mi se strângea inima. Fețe fără mister, culori fără lumină, cuvinte fără înțeles, sunet fără muzică. Priveam la viața mea fără mine. Nu mi-o doream, nici măcar nu o plăceam. Legam ce imi spunea de fețe pe care i le asociam. M-am ridicat în picioare cu dorința vădită de a striga la el. Voiam să urlu la el cine este, de ce are un asemenea impact asupra mea, de ce el, de ce nu se mai poate, ce e asta. Cine poate sa îmi răspundă? Vreau un răspuns. Arăta ca oricine altcineva, nimic deosebit și totuși nimic la fel. Nu mai avea nimic de oferit.

Te afunzi în iubire ca într-o fericire supremă, te agăţi de ea cu tot ceea ce ai la prima scânteie, te contopeşti cu ceea ce crezi că ar trebuie să fie şi trăieşti în acest întuneric care te face să te porţi ca un nebun. Crezi că ai nevoie de cineva să fii complet şi nu faci decât să cauţi şi să speri. Paradoxal, devii incomplet în momentul în care crezi că ţi-ai găsit jumătatea şi zilele tale nu sunt altceva decât aşteptarea unei despărţiri inevitabile care îţi va lua ceva ce nu ar fi trebuit să oferi. Acest individ era un actor în piesa mea, jucase ceea ce-i dictasem eu să joace, iar acum nu mai avea pur şi simplu chef să joace. Am stabilit decorul şi l-am purtat printr-o fantezie care n-a fost nicicând a lui. Incapacitatea de a-şi scrie propriul scenariu îl purtase în acest joc fals sau dorinţa egoistă de a se bucura de ceea ce jocul avea să-i ofere, dar avea oare sens să determin a cui a fost exact vina?! Dacă sursa acestui eşec amoros ar fi unanim acceptată, n-ar mai rămâne decât să contemplăm, furioşi, dezastrul. Raţiunile acestei nepotriviri nu vor putea fi determinate şi asta dintr-un motiv foarte simplu. Privim realul cu un ochi fix, numai că fiecare priveşte dintr-o altă direcţie. Mi-am trăit plenar firea, eu am fost maestrul păpuşar, acum nu mai trebuie decât să-mi înfrânez pornirile dramatice şi să dau acestei nepotriviri prozaicul meritat.

M-am uitat spre chelner. M-a privit înapoi. Ne înțelegeam, făceam parte din lumea lui acum. El continua să privească dincolo de lumea de poveste în care eram. Respira acel aer ca pe orice aer, se uita în abis ca de pe orice alt munte, trecuse cu vederea vinul, pudra de fluturi care îmi colora mâinile era un simplu fard, rochia care mi se cufunda în piele, părul care plutea sfidând gravitația. Alesese. Știam că va regreta lumea fadă pe care o căuta acum. Îl vedeam într-o zi căutând cu disperare dincolo de aparențe și negăsind nimic. Renunța crezând că nu există nimic niciunde. Viața își va pierde sensul și el va crede că nu există. 

Asta era tot. Nu mai avea sens sa continuăm. Nu puteam să plec încă, nu voiam să plec niciodată. Știam că zilele următoare vor fi seci, inutile și fiecare dintre ele va părea ultima picătură. L-am rugat pe chelner să-l conducă.

Bizet mă acompania în timp ce coboram în cramă pentru a-mi scrie impresiile.
„....Mi par d'udire ancora,
o scosa in mezzo ai fior,
la voce sua talora,
sospirare l'amor!
O notte di carezze,
gioir che non ha fin,
o sovvenir divin!”

Nările mi se umpleau cu un miros de pustiu, lumea pe care o inhalasem cu nesaț nu îmi mai vorbea. Coboram pentru o ultimă dată cu amintirea vie a momentului în care am fost întreagă. Un fluture mic gri îmi apăsa pieptul, nu puteam să respir. Timpul a devenit insuportabil, minutele ani, anii secole. Căutam în mine îndrăzneala de acum câteva ore, dar trecuseră ani și nu mi-o puteam aminti. Durerea îmi patrundea în carne și sângera nevăzut.  O rugăminte mută îmi pecetluia destinul. Lumea se împărțise la doi, iar eu eram deja de cealaltă parte. Nu voiam să-mi recunosc că restul vieții mele va fi o căutare continuă a unui moment trecut. Am decis să rămân.